Ai copilărit în anii ’80? Îți mai aduci aminte cu ce era sendvişul pe care îl luai la școală?

Dacă aţi copilărit în anii ‘80, probabil vi s-a întâmplat nu o dată ca părinţii să vă trimită la şcoală cu două căni de ceai în stomac (sau cu două căni de salam de Sibiu, cum spunea un banc celebru la vremea aia) şi un şendviş anemic în ghiozdan. Cu ce era sendvişul ăla? Cu ce se găsea – adesea, deci, cu mai nimic. Am încercat să-mi amintesc care au fost cele mai comune sendvişuri ale copilăriei mele, survenită într-o mică perioadă de dificultăți în sectorul aprovizionării – dar care, învăţam la şcoală, avea să fie curând depăşită, atunci când vom păşi cu toţii în comunism. Din fericire, am depăşit-o puţin mai repede decât preconiza Ceauşescu, în 1989, că nu ştiu cât mai rezistam să mărşăluim triumfători spre comunism cu burta lipită de spate.

Iată, deci, un mic top al sendvişurilor din anii ‘80 – subiectiv, desigur, căci el reflectă ce nu se găsea la Beiuş, nu ce nu se găsea la voi.

1. Sendvişul cu frigănele

Nu era un sendviş propriu-zis, ci pur şi simplu două felii de pâine tăvălite prin ou şi prăjite în ulei între care se punea un strat de zahăr. A fost cel mai comun sendviş al anilor ‘80, fiindcă nişte pâine veche, două ouă şi un pic de lapte se mai găseau. Sendvişul cu frigănele era un fel de tanc T-34 al senvişurilor: nu prea grozav, dar ieftin şi uşor de produs. E drept că n-am câștigat cu el războiul rece, dar măcar i-am supraviețuit.

2. Sendvişul cu pateu

Singurul lucru de pus între două felii de pâine care se găsea cu uşurinţă în RSR era pateul de ficat. Prin urmare, mulţi dintre noi căram în ghiozdane un sendviş, două cu pateu. Un prim dezavantaj e că pateul nu intră în pâine – deci, presat în ghiozdan, pateul se scurgea dintre feliile de pâine şi mânjea şerveţelul în care era împachetat sendvişul. Celălalt dezavantaj al pateului e că pute îngrozitor, mai ales într-un ghiozdan din muşama când afară sunt 30 de grade. Partea bună e că nu trebuia să împarţi cu nimeni sendvişul – nişte felii puturoase de pâine de care sunt lipite bucăţele de şerveţel n-au făcut niciodată cu ochiul cuiva.

3. Sendvişul cu untură

Întrucât untul dispăruse din alimentări pe la începutul anilor ‘80, o soluție de compromis era untura de porc, adusă de la ţară. Ca să mai taie greaţa, mergeau ca unse peste untură nişte felii rotunde de ridiche, primăvara, sau, în restul timpului, ceapă tăiată. Îţi mirosea puţin gura, dar dacă profesorul te simţea, şansele să fii scos la tablă erau aproape nule.

4. Sendvişul cu zacuscă

La fel ca pateul, şi zacusca pute şi se prelinge, mânjind punga, dar avea avantajul că se face în casă – deci nu trebuia vânată prin alimentări. Mergea foarte bine şi la micul-dejun, intra perfect cu o cană, două de salam de Sibiu.

5. Sendvişul cu parizer

Şi parizer se găsea din belşug în comerţul socialist. Dacă îmi aduc însă bine aminte, era un singur tip de parizer pe atunci – probabil aveau un singur praf de cărămidă din care îl produceau. Nu puteai mânca prea mult fiindcă te balona – probabil băgau şi un pic de carbid în procesul de fabricaţie.

6. Sendvişul cu slănină

Se întocmea din felii subţiri de slănină îngrămădite între două felii groase de pâine. Din nou, umplutura nu provenea din comerţul socialist, unde nu se găsea mai nimic. Era un sendviş de iarnă, căci pe vremea aia, la fel ca roşiile, castraveţii sau ridichile, şi porcul era un fruct sezonier.

7. Sendvişul cu brânză

În sfârşit, vor spune cititorii mai tineri, uite un sendviş pe care îl ştim şi noi! Nu chiar, căci pe vremea lui Ceau nu existau brânza topită felii pentru sendviş, crema de brânză, feliile subţiri de caşcaval (bine, nici caşcaval ca atare, roată) şi alte asemenea formă de brânză atât de apreciate de şcolari şi de burlaci. Nu, pur şi simplu se tăia o bucată sfărâmicioasă şi puturoasă de telemea şi se băga între două felii de pâine, iar lângă ele se îndesau şi câteva bucățele de gogoşar. Sendvişurile astea erau la fel de greu de mâncat ca hamburgerii de astăzi, căci jumătate din brânza aia sfărâmicioasă cădea pe jos când muşcai din pâine.

8. Sendvişurile de sărbătoare

Existau însă şi momente în care ai tăi reuşeau să facă rost de undeva de o rudă de salam de Sibiu sau Babic, de o roată de caşcaval sau de un pachet de unt. Erai regele sendvişurilor. Doar că nu apucai să mănânci nici jumătate din el, că toată lumea voia “o muşcătură”. Iar când te retrăgeai în sfârşit într-un colţ să mănânci ce-a mai rămas din sendviş, apărea bătăuşul şcolii. Voia şi el o muşcătură. N-aveai csf, îi întindeai sendvişul: “Ia-l pe tot, eu m-am săturat”.

A trecut mai bine de un sfert de veac de-atunci, aproape am uitat ce greu era cândva să faci un banal sendviş. Azi intru la KFC şi cel mai greu mi-e să mă hotărăsc dacă vreau un Booster cu pui și castraveți murați, un Crispy Sandwich cu Crispy Strip, brânză Cheddar, castraveți murați, maioneză și chiflă cu susan sau un Crispy Meltz cu brânză Cheddar, roşie şi tortilla. Sau între un sandwich picant, cu pui Zinger, sau nepicant, cu pui Fillet.

Probabil că într-un univers paralel, în care am crescut şi am ajuns în comunism, chiar în momentul ăsta am o dilemă oarecum similară: la care coadă să mă aşez, la Booster, la Crispy Sandwich sau la Crispy Meltz? La care sunt şanse să apuc ceva?